Contradicția dintre Dumnezeu Iubire și imaginea unui Dumnezeu călău: reflecții asupra naturii divine
Cum putem numi pe Dumnezeu Iubire când, în același timp, Îi punem în cârcă chinul veșnic al păcătoșilor?
Am preluat vorbele din prima epistolă a Sfântului Apostol Ioan, capitolul 4, versetul 8 și 16 și acordăm într-un fel anume o atenție Dumnezeului acestui Univers. Îl mărim în felurite chipuri, îl slujim, îl facem drept și iubitor, salvator și mântuitor. Cu toate acestea, în cel mai important aspect, facem o flagrantă confuzie: Îi atribuim iubirea teoretic, dar faptic Îl declarăm călăul veșniciei, Cel ce permite torturarea sufletelor pe lumea cealaltă (nu El în mod direct, ci cu „ajutorul” lui - Diavolul). Dacă acceptă această situație, atunci este complice cu Aghiuță, să zicem un fel de partener.
Și acum întreb: Cum se potrivește chipul lui Dumnezeu, Iubirea, cu dumnezeul care permite chinul veșnic al sufletului care nu s-a încadrat în normele unei religii? În acest caz, creștinismul, dar nu sunt excluse nici celelalte.
Este puțin sinistru să credem că Dumnezeu, care este Iubire, este în veșnicie călău! Eu unul refuz să cred într-o astfel de dualitate. Mi se pare exagerată. Dumnezeu are astăzi plăcerea de a iubi și mâine, când am trecut în lumea de dincolo, același Dumnezeu își folosește dreptul și plăcerea de a mă chinui (fie și printr-un călău acceptat). Iubirea, în sensul cel mai pur, iubește și dăruiește ce este mai bun pentru binele altuia. În schimb, doar imaginea unui călău care are rolul de a chinui și de a pedepsi, chiar și pentru un minut, naște durere. Dar să ne imaginăm o veșnicie în chin și durere? Ar fi comparabil cu sentimentele generate de un film de groază!
Imaginea tradițională întipărită în mentalul colectiv, fără a sta puțin să gândim, personal cred că creează un portret denaturant al Creatorului. Ceva nu se leagă. Acest Dumnezeu călău (plăsmuit de o filosofie anume, în timp) este plin de sadism, având o plăcere bolnăvicioasă de a chinui sufletele păcătoase, la nivelul acelei existențe din altă sferă decât cea fizică, cea pământeană. Și așa omul în mare parte în această viață, prin trecerea lui pământeană, suferă. Aici să zicem că suferința are mai multe cauze. Dar acolo? Suferința să fie sinonimă cu Dumnezeu?
Este prea mult! Contradicția este prea mare. Cele două imagini ale aceluiași Dumnezeu sunt prea contrare. Ori acceptăm un Dumnezeu Iubire, ori unul sadic, aflat în parteneriat cu dușmanul Său.
Am putea spune astfel și altfel: Dumnezeu este Iubire și, în iubirea Lui nemărginită, neacceptând încărcarea negativă cu care vine sufletul în veșnicie, alege să-i curme pentru totdeauna suferința, ștergând existența acestuia din timp, mai ales din cel veșnic. În acest sens, putem spune că Dumnezeu nu a creat un loc anume unde să vadă de la distanță cum fiecare suflet ispășește greșeala. În această imagine găsim în Dumnezeu și atributul dreptății și cel al milei, dar și Iubirea! El nu devine partener cu chinuitorul sufletelor. Nu încheie cu acesta afaceri pentru a aduce suferință sufletelor create de El. Acest dumnezeu seamănă mai mult cu un dumnezeu păgân, nu cu un dumnezeu al iubirii.
Și dacă nici această imagine de mai înainte, nu e cea mai potrivită? Îl cunoaștem suficient pe El, încât să „avem” certitudini atât de clare asupra unui loc veșnic de chin numit iad?
În acest Dumnezeu (al iubiririi, care nu girează chinul veșnic), eu pot crede, însă într-un Dumnezeu absurd, sadic, crud și veșnic cu aceste atribute, eu nu aleg să cred?
Și da, pot păcătui, precum copilul față de un părinte! Dar, în calitate de părinte, dacă fiul meu greșește atât de tare, și eu aș avea puterea de a-l pedepsi, oare aș face acest lucru pentru veșnicie sau pentru un timp de reabilitare?
Dacă răspunsul înclină spre reabilitare, atunci cum putem atribui unui Dumnezeu Iubire, chinul veșnic? Oare din teamă? Și teama nu este generată de îndoială și neîncredere? Și atunci noi, cei ce ne numim credincioși în Dumnezeu, în final nu ne îndoim de El?
Și iată și necredința noastră!
Comentarii
Trimiteți un comentariu