Prima dovadă a relei intenții o văd în memoria extrem de scurtă a multor politicieni. Odată ajunși în posesia puterii oferite prin vot, mulți dintre ei încep să-i privească pe cei care i-au ales ca pe niște oameni ușor de manipulat, incapabili să înțeleagă sau să judece realitatea. În loc să cultive respectul față de cetățean, cultivă superioritatea față de acesta.
A doua dovadă constă în răsturnarea firească a priorităților. Indiferent de culoarea politică, prea mulți dintre cei care au ajuns în funcții publice au căutat mai întâi să se slujească pe ei înșiși: propriile interese, propria imagine, propria vanitate, dar și rudele, sinecurile etc. Or, politicianul ar trebui să fie, înainte de toate, slujitorul cetății și al oamenilor care trăiesc în ea. Funcția publică nu ar trebui să fie un instrument al autopromovării, ci o formă de responsabilitate față de binele comun.
O a treia dovadă o regăsesc în realitatea concretă pe care o trăim de peste trei decenii. Indiferent de numele sau culoarea lor, partidele care s-au succedat la putere după 1989 au contribuit, în grade diferite, la îndatorarea țării, la pierderea unor resurse importante, la sărăcirea și marginalizarea României și la slăbirea încrederii cetățenilor în instituții. De prea multe ori, interesele de partid sau interesele altor țări sau unor grupuri restrânse au fost așezate înaintea interesului cetății. Alții înaintea propriei familii, că tot le place comparația țară-familie. Ori a pune pe alții înaintea propriei familii pare nițel că seamănă a prostie și nebunie!
Paradoxul este că tocmai cei care au participat la această stare de fapt se prezintă astăzi drept salvatori. Este ca și cum ai cere celui care te-a rătăcit în repetate rânduri să te conducă, încă o dată, către destinația corectă. O astfel de situație nu mai ține doar de eroare, ci riscă să devină o formă de orbire colectivă. Ori nu vrem asta!
Poate că marea problemă a clasei politice perindate la guvernare până în prezent este că nu a înțeles câteva adevăruri simple. Dacă un politician și-ar respecta cu adevărat votanții, dacă ar construi politici publice în folosul cetății și al cetățenilor și dacă ar lupta pentru prosperitatea locului din care provine, atunci ar câștiga în mod firesc respectul și încrederea oamenilor. Ori acestea nu pot fi cerute la nesfârșit în mod gratuit - trebuie meritate.
În schimb, atunci când promisiunile sunt încălcate, când cuvintele sunt contrazise de fapte, iar interesul public este sacrificat pentru interese personale sau de grup, de ce s-ar mira cineva că oamenii își pierd încrederea? De ce s-ar mira că sunt criticați, înjurați, contestați sau chiar respinși?
Încrederea este asemenea unui pod: se construiește greu și se poate prăbuși repede. Iar atunci când ani la rând ai ales să-l fisurezi prin minciună, indiferență sau oportunism, nu mai poți pretinde ca oamenii să-l traverseze fără teamă.
Poate că înainte de a cere din nou încredere și respect, politicienii, mici sau mari, ar trebui să redescopere o virtute veche și simplă: responsabilitatea față de cei în numele cărora vorbește și acționează. Altfel, aceștia care au condus până acum pot fi numiți cu ușurință trădători de țară!
Sursa imaginii: fotografie de Monique Snijder pe Unsplash, prelucrare Ioan Vasilescu-Apostol
Comentarii
Trimiteți un comentariu