Dorul nu poate fi definit pe deplin. De aceea, în tot tumultul emoțiilor pe care le trezește, el rămâne un gigant mister, o taină asemănătoare tainelor credinței: ceva ce nu poți explica în întregime, dar pe care îl poți simți atunci când îl trăiești cu adevărat și când ești prezent în el.
Dorul nu trebuie explicat, pentru că, încercând să-l dezlegi în întregime, riști să-i pierzi greutatea și frumusețea de care nu vrei să te desparți. Dacă ai reuși să te eliberezi complet de povara lui, poate ai rămâne pustiu: un trup gol, viu doar în aparență, o sticlă fără apă.
Iubesc Dorul și îl trăiesc în lacrimă, în suflul suferind, în amintirea vie, în acea apăsare care îl cheamă, în durerea prezenței lui, dar și în bucuria existenței celuilalt, fie că este aici, fie că aparține unei lumi pe care încă nu o putem atinge.
În Dor îmi este îngăduit să ating ceea ce îmi lipsește, ceea ce este departe, ceea ce pare pierdut. În Dor îmi este îngăduit să evadez într-o altă formă de prezență.
Evadarea aceasta seamănă cu taina unei semințe: odată așezată în pământ, ea încetează să mai fie ceea ce a fost, dar tocmai prin această pierdere începe o altă viață, capabilă să aducă la lumină o altă formă de hrană — o hrană la care ai acces deplin, profund, viu și aproape copleșitor, hrănind părți ale ființei pe care nicio altă hrană nu le poate atinge.
În acest DOR eu trăiesc altfel. Și aceasta este bogăția mea intimă, aceea pe care nimeni nu mi-o poate lua. Pentru că în acest DOR eu sunt liber.
Sursa imaginii: fotografie de Max van den Oetelaar pe Unsplash, prelucrare Ioan Vasilescu-Apostol
Comentarii
Trimiteți un comentariu