Cine suntem noi ca să judecăm?

Nu scriu aceste rânduri ca să atac pe cineva anume, ci pentru că o asemenea atitudine – oricine ar purta-o – merită o întrebare simplă, pusă fără ocolișuri: cine suntem noi ca să judecăm felul în care se roagă altul de un mileniu și jumătate, chiar mai mult de atât?

Îi provoc, cu tot respectul, pe cei care se simt îndreptățiți să critice public felul de închinare al ortodocșilor, la un exercițiu și, cred, mai greu decât orice predică ținută în fața unei săli pline. Le propun să se așeze, singuri, în fața unei oglinzi – acel biet obiect de sticlă care nu ne minte niciodată – și să-și pună întrebarea dintotdeauna: cine sunt eu? Nu de teamă, nu din formalitate, ci privind cu adevărat, așa cum privești ceva ce nu poți ocoli. Cred că, dacă nu fugim de răspuns, vom descoperi cu toții același lucru: că nu suntem nici îndreptățiți, nici curățiți pe deplin doar prin botez, nici sfințiți, nici măcar pe departe asemenea Celui pe care spunem că-L urmăm.

Aici stă, de fapt, tot miezul lucrurilor. Scriptura însăși pare să fi anticipat exact această ispită a judecății grăbite: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați, și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?" (Matei 7:1-3). Nu e o interdicție rostită întâmplător, ci o observație despre felul în care mintea omenească se grăbește mereu să vadă mai limpede greșeala din curtea vecinului decât pe cea din propria ogradă.

Indiferent de denominațiune, rămânem cu toții, în fond, ființe mici în fața unui mister prea mare ca să încapă într-o singură formă de închinare. Iar dacă acceptăm această micime, în loc s-o ascundem sub retorică, se naște ceva ce tradiția creștină numește metanoia – o schimbare de minte, un proces lent, fără garanția vreunei desăvârșiri imediate. Nu devenim curați dintr-o dată. Devenim, poate, ceva mai buni. Și asta necesită foarte mult timp, fără a avea garanția că pe drum nu ne putem rătăci. Atât.

Există, în tradiția umană o înțelepciune veche care spune același lucru fără cuvinte teologice: „Cine are casă de sticlă nu aruncă cu pietre în vecini." Sau, poate și mai limpede și mai aplecat: „Vezi-ți de lungul nasului." Proverbele populare românești au conservat, în forma lor simplă, aceeași bănuială pe care o găsim și în Scriptură – aceea că omul e mult mai preocupat de bârnele altora decât de ale sale.

Nu e nevoie să deținem adevărul absolut ca să avem o părere. Dar e nevoie de o urmă de smerenie ca să nu confundăm o părere cu un verdict divin. Apostolul Petru scria comunităților sale: „Toți, în legăturile voastre, să fiți împodobiți cu smerenie. Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har" (1 Petru 5:5). E o avertizare pe care ar face bine s-o audă oricine se simte, fie și pentru o clipă, mai aproape de adevăr decât ceilalți doar pentru că vorbește mai tare sau mai des despre el.

Biserica Ortodoxă poartă în urma ei peste o mie cinci sute de ani de rugăciune neîntreruptă, de posturi, de icoane și de tăceri sfinte pe care nu toți cei care o critică le-au înțeles vreodată din interior. Dacă Dumnezeu ar fi voit ca această lucrare să dispară, greu de crezut că ar mai fi rezistat atâtor veacuri, atâtor prigoane, atâtor încercări venite tocmai din partea celor care s-au crezut, la rândul lor, singurii deținători ai adevărului. Această Biserică, atât de des blamată, judecată și umilită, a rămas totuși zid în calea atâtor religii și ideologii care au încercat să șteargă credința acestui popor – și, fără acest zid, poate că predicatorii noștri de azi ar fi trebuit să-și ducă misiunea în teritorii cu totul altele, mult mai ostile decât o biserică vecină. Căci, dacă tot au atâta curaj în glas, mă întreb: de ce nu-l duc acolo unde chiar ar avea nevoie de el – în teritorii musulmane, unde evanghelizarea costă enorm mai mult decât o predică rostită împotriva fraților de-o credință cu Hristos? A face prozelitism la creștini pare, până la urmă, un curaj așezat exact acolo unde nu-l costă nimic.

Nu scriu asta ca să apăr o instituție de critici legitime – orice comunitate credincioasă are, desigur, umbrele ei, și smerenia despre care vorbesc nu înseamnă tăcere în fața răului. Scriu asta pentru că am observat, de fiecare dată, același tipar: cel care se grăbește să judece felul de a crede al altuia uită, în graba lui, să se întrebe mai întâi cum crede el însuși, cum este el, și mai ales are el dreptul să se simtă mai sus decât celălalt!

Apoi să le înțeleagă pe acestea: Adevărul aparține doar unei denominațiuni? Ori poate a fost pus, cine știe cum, în gura unui singur om, care vorbește acum în numele lui Dumnezeu ca și cum L-ar cunoaște pe de-a-ntregul? Pentru că, dacă chiar înțelegem mintea și simțirea Lui până la capăt, atunci am depășit, cred, orice om care a trăit vreodată pe pământul ăsta. Și, sincer, mie unuia mi se pare un statut mult prea mare pentru o ființă atât de mică precum suntem noi toți.

Poate că singura judecată pe care ne-o putem permite cu adevărat este cea rostită asupra propriei noastre inimi. Restul, spune tradiția, rămâne treaba Celui care vede și inima, și fața, și știe și numărul firelor de păr deopotrivă.

Sursa imaginii: fotografie de Michael Shtern pe Unsplash, prelucrare Ioan Vasilescu-Apostol